Paul Goma

Soldatul ciinelui

Marti, 3 februarie 1981. Seara. Ceasul arata orele 21,12.

Marti, 3 februarie 1981, la orele noua fara doua minute, plecasera si ultimii politisti, cei de la D.S.T., iar apartamentul nostru isi luase infatisarea ( nu spun: aerul, pentru ca persista mirosul iute-acru...) obisnuita.

Obisnuita si dezbracarea lui Filip, imbracarea in pijama, culcarea, dincolo, in odaia lui "la patru miini", operatia ne luase exact cinci minute.

Marti, 3 februarie. Ceasul arata si 12 minute bis - ba nu: si 13, intr-o seara ca aceasta, imi pot permite sa sfidez 13-ul, numindu-l.

E bine, seara, cind te asezi la fumat, chiar daca ceasul arata orele 21 si 14... e bine cind poti spune: Si 13 bis".

E bine in aceasta seara de 3 februarie - si nu doar pentru ca trecusem bine inca o vama, ci bine, asa cum e bine, seara, dupa se iti dezbraci si iti culci copilul adormit imbracat si incaltat, pe canapea. E bine, asa cum e bine cind fumezi cu mama copilului, tacind.

E bine.

Rasfoiesc un ziar. Stiu ca e de acum trei zile, i-am citit data si chiar am perceput-o. Dar il citesc; si chiar inteleg ce citesc. E bine intr-o asemenea terime, seara, fumind, cu atit mai bine, cu cit in vremea din urma desluseam oarecari semne de oboseala, descurajare, de aproape cadere, la Ana. Pauza prea lunga dintre o vama si alta? Uzura? Virsta? Toate la un loc? Iata insa ca astazi-ul (3 februarie 19810 ne repusese pe sine, intr-un fel, ne intinerise...

Si daca ma insel? Daca nici macar o detunatura ca cea de la oara 18 n-o mai poate intoarce pe Ana la: "Mama lor de cavernicoli!" - consolarae, incurajarea, indemnel la (contra)atac, atitia ani, de atitea ori, mereu? Stiam, stia, - mai precis: stiusem - ca pentru a rezista onorabil, salbelor, salvelor, rafalelor de "vami", trebuie sa indeplinesti doua conditii, aparent opuse: prima, sa ai ce pierde - tinerete, sanatate - si sa consimti la aceasta pierdere; adoua, sa nu ai ce pierde - bunuri materiale, situatie, legaturi de rudenie, de prietenie - deci, sa nu poti fi santajat prin altii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a masurat cu alta unitate decit cea curenta), pierdusem ceea ce era de pierdut pina aproape de epuizare (tinerete, sanatate), capatind in schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul...

Citesc de zor jurnalul vechi, multumit si nelinistit: femeia din fotoliul alatuart va mai fin stare sa se ridice din pierderi - cistiguri si sa spuna: "Mama lor de cavernicoli!" - asa cum incepuse sa spuna, in urma cu cincisprezece ani., aproape-adolescenta, numai ochi, oase si gheare (si care insotindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de cistigat); asa cum continuase tinara femeie numai rotunjimi, ochi si gheare?; asa cum sfirsise, acum trei ani si trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil in brate, sustinind de brat un barbat abia tinindu-se pe picioare si gifiind chiar si atunci cind trebuia sa se incheie la un nasture: "Mama voastra de cavernicoli!" Ati scapat de noi, dar si noi de voi..."? Scapasem, scapasera - fiecare in felul sau, al nostru fiind cu multe pene smulse... in ceea ce ne privea, Lavoisier mintise: totul se pierde...

Ei da, trei ani si trei luni (mai exact: doua luni si doua saptamini) de cind se instalase aceasta absenta cu care ma obisnuisem, pina la a uita s-o mai doresc umpluta - cu ce?

-Mama voastra de cavernicoli!

Nici nu clipesc. Ba chiar, ca sa o menajez, pe ea, care tacuse atiata vreme, atita vreme, incep sa citesc cu glas tare o fraza oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.

-Isparaveste! ma someaza. Apoi cu alt glas, abia audibil: Aratam foarte, foarte speriata, cind am intrat?

E bine, acasa, cind dupa oarle noua de seara, dupa ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tacind intrebari care asteapta si raspunsuri.

Asa ca tac. Atit cit trebuie:

-Deloc..., spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost...

-Ba nu! ma intrerupe ea. De data asta nu a fost ca de obicei, macar pentru ca, de obice\i, cavernicolii nu ne trimiteau carti. Cred ca am tipat putin - am tipat tare?

-Cine, tu? Noooo. N-ai tipat, nu erai deloc speriata...

-Ba da, ba da, stiu eu. Atit, ca nu mai tin minte cind m-am speriat: atunci cind, vrind sa intru in casa, am gasit-o plina de politisti, nevazindu-l pe Filip, am tipat: "Unde-i copilul?", sau abia dupa ce tu mi-ai raspuns: "Jos, intr-o masina a politiei", fiindca nu retinusem decit "masina", iar "jos", in capul meu, devenise ambulanta - si l-am si vazut: ranit, insingerat, poate mort...

-Destul, gata, sa nu mai vorbim - cale de o tigara intreaga. Ana si-a intins pe bratele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatica, dosarele, caietele. Si lucreaza. Si, lucrind, zice:

-Filip nu a desfacut niciodata corespondenta, coletele... - si nu este doar afirmatie.

-Nu, niciodata! ma grabesc sa raspund. Stii foarte bine ca nici postasii, cind urca pina la etajul nostru, nici gardiana imobilului nu-i dau lui, in mina, nimic - stii doar.

-Stiu. Dar... Si la ce mi-ar folosi stiinta asta, daca azi...?

- Stiinta aceea foloseste la inlocuirea lui "daca", zic

Ana lucreaza la informatica ei - si se pare ca chiar cu spor

-Dar baietelul gardiene, Tony? Ai vazut si tu ca o ajuta pe maica-sa: triaza scrisorile, manipuleaza coletele...

-Manipuleza! Ai inceput sa vorbesti ca politistii! L-am vazut - crezi ca nu m-am gindit si al el, atunci cind...? Dar am mai auzit si ce spuneau artificierii: explozia urma sa fie provocata de deschiderea... - nuami de des-chi-de-re, deci, intr-un unghi depasind nouazeci de grade!

Pauza - de informatica.

- I-am auzit. Insa dupa... Fiindca, mai intii, l-am vazut pe seful lor, Calisti. Dupa informatiile mele, inginerul Calisti, seful Serviciului de Deminaj, nu a deschis-o "intr-un unghi depasind nouazaci de grade". Dupa informatiile mele, inginerul Calisti n-a deschis-o deloc - si totusi...

- Fiindca eu, doar inredeschizind-o, nu am provocat explozia, pe loc. insa, am amorsat un alt dispo zitiv acre urma sa actioneze mai tirziu, daca as fi miscat-o.

- Ai miscat-o. N-ai lut-o de pe masa din bucatarie si ai dus-o in baie, linga cada? Si cind ai acoperit-o cu covorul...

- Ei, uite, am avut noroc, nu am miscat-o asa cum ar fi...

- Cu n-ar fi trebuit!, ma corecteaza Ana.

- Naiba stie,va fi avut si un mecanism de orologiu...

- I-am auziy zicind ca nu. I-am auzit zicind ca Seful n-ar fi trebuit s-o ia de jos, de linga cada, cu mina goala...

- Si i-am spus! Adevarat, am incurcat termenii... Cind l-am vazit ca intra atit de hitarit in bai, am zis : "Cum, va apropiati de ea, asa, fara gilet par-balles?" - si a ris, au ris si ceilalti artificieri si eu n-am mai corectat - voiam sa spun: scut, vazusem asa ceva intr-un film... Parca cei din film aveau si un fel de acsca... Si, uite, chiar daca am incurcat termenii lor tehnici, temerea mea...

- Dar ce Dumnezeu a facut Seful, de a provocat...?

- Nu stiu, n-am vazut, eram in antreu... Ba nu, in salon...

Dau din coate, incercind sa strabat pina acolo, sa vad; politistii nu s-ar opune, dar sint prea multi, doi dintre ei trebuie sa treaca din antreu in salon, ca sa pot eu ajunge in usa salii de baie; tinerelul de la D.s.T., "Gilles",rezemat de perete, isi tine palma stinga apasata pe git, vreau sa-l intreb, sa-i pun intrebarea timpita, singura de pus in asemenea imprejurare: Ca va?, el nu raspunde intrebarii pe care nu i-am pus-o, isi trimite mina dreapta da un cameleon limba si culege din aer un fluture zdrentuit de hirtie, il apropie de ochi, il miroase, apoi cu stinga (acum ii pot vedea pielea gitului de un rosu-vinat) pescuieste inca unul, prin fumul albastru, strabatut de vine, continua sa cada, cu incetinitorul, dinspre plafon, fulgi murdari, de fosta hirtie dintr-o fosta... Asadar, "Gilles" - ca va, dar Calisti? ca va si Calisti?: face pipi - ceea ce e firesc, ba chia barbatesc, dupa o asemenea imprejurare - Calisti nu face pipi, nooo, ci aplecat de-asupra closetului, sta sprijinit cu coatele de perete. Si cu fruntea. Unul dintre adjunctii, artificierul cu ochelari* (ma tem ca artificierul cu ochelari este unul si ecelasi cu artificierul Bernard Moron, ucis la 21 august 1982, Avenue de la Bourdonnais (nota aut.), il bate usurel pe spate si il intreaba: Ca va, chef? Ca va, ca va? Cha va, cha va! face Seful, excedat, iar acum il vad: mai intii isi dezlipeste fruntea de perete, apoi coatele, isi tinr miinile asa cum si le tin chirurgii, inmanusati, inainte de operatie; apoi cu ajutorul adjunctului cu ochelari, isi readuce trupul la verticala; scutura capul cu acea violenta moale, taurina aboxeurului sonat; apoi se rasuceste incoace, din bucati, ca ursul... Era adevarata, curva!, zic vazind singele, probabil (sigur) biigui ceva cuvinte de scuza, de recunostinta, de..., fiindca Seful ma asigura (se asigura): Cha va, cha va, che mon metier. Son metier: sa incaseze el, in plin obraz, "cartea" destinata altuia, unui scriitor - mon metier: dar iau din coate, ma intorc in salon, iau un exemplar din ultima mea carte si scriu o dedicatie, pentru intiia oara fara sa ma poticnesc si pentru prima oara in versuri (in limba in care si M.Jourdain face proza si tot involuntar): A M.Calisti/ qui m'a sauve la vie", apoi, la indicatiile artificierului cu ochelari, "inminez" Sefului carte, virindu-i-o la subtioara - fiindca miinile lui..., ca, de altfel si obrazul...

- Mai tirziu, dupa ce l-au condus jos, adjunctii lui vorbeau de inclinat, zic. Se pare ca, luind carte de jos, a inclinat-o putin - si de-aia...

Pauza.

- Si de-aia..., face Ana. Si daca ai fi inclinat-o tu, atunci cind ai adus-o din bucatarie la baie? Daca ai fi inclinat-o atunci cind ai asezat-o linga cada - si daca Filip ar fi fost acasa, atunci. Daca ar fi fost linga tine, curios, sa vada ce anume...

- Asculta, Drob de Sare: eu nu am deschis cartea peste nouazaci de grade; cind am dus-o in baie, nu am inclinat-o; nici cind am primit-o de la gardiana, nici cind am deschis-o, nici cind am mutat-o, Filip nu se afla linga mine - pentru ca nu era acasa..

- Si daca era...

- Dar nu era!! Si cu asta, basta, imi iau somniferul si ma culc, miine, la prima oira, trebuie sa fiu la Brigada criminala, sa depun plingere. Inca una. Si tot "contraX...".

- Sugereaza-le sa scrie: "Contra porci-de-ciine". Sau "Contra Cavernicoli". Sau, mai bine: "Contra Tovarasul X..."

- O sa le sugerez, dar n-o sa scrie. Francezii au un singur termen si pentru tovaras si pentru camarad: camarade...

- Sa scrie: "Contre le Camarade..."

- Nimic de facut, vorba lui Virgil Ierunca. Camarade, tovaras, tot X ramine. Noapte buna.

- O clipa! Cere-le sa scrie: "Contre Tovaritch X". Adu-le aminte de Elvira Popescu...

- Cu conditia sa stie cine-i Elvira Popescu.

- Fa-le un desen. Cind ma gindesc ca... Ba nu ma mai gindesc! Mama lor de cavernicoli! Oricum, ne-am distrat!

Are, ca totdeauna, dreptate, in seara zilei de 3 februarie 1981, la orele 21 si 54 de minute - drept care, ma reasez in fotoliu, la si 55 fiind cu totul acufundat in lectura ziarului de acum trei zile.

I

1

Are dreptate - o-ho, cum ne-am mai distrat, incepind, asa de, pe la orele 16.

Suna la usa - in codul ei -gardiana imobilului. Insemneaza ca primesc si un plic ceva mai gros, ori chiar un colet - scrisorile simple pot fi introduse pe sub usa, fara sonerie.

Deschid. Bonjour-bonjour,ca va? ca va, merci Madame...

Trei scrisori si un colet cu o carte - o simt, prin ambalaj, ii vad prin ambalajul rupt intr-un colt, copertele groase, albastre.

Las scrisorile pentru m,ai tirziu - le arunc, prin usa deschisa a salonului, pe canapea - si ma duc in bucatarie, cu pachetul, rupindu-i, din mers, sfoara legata pe de-asupra, in cruce. Sfisii ambalajul, introducind degetul in ruptura din colt si abia dupa aceea privesc expeditorul: "I.A., Hotel Castellana, Madrid".

Cine o fi "I.A."? N-am mai primit niciodata carti expediate de initiale. Si inca de la Madrid. Nu am pe nimeni, la Madrid, care sa-mi trimita carti. Si mai ales... De ce de la Hotel Castellana? A, da: acolo fusese, in noiembrie trecut, sediul contraconferintei organizata de disidenti. "I.A." va cineva pe care-l cunoscusem in noiembrie, la Madrid, poate chiar la Hotel Castellana. Un american? Un scandinav? Sau un roman - dar niciunul dintre romanii pe care ii cunosc la Madrid... Nu, initialele nu se potrivesc niciunuia.

Am pus cartea pe masa din bucatarie si privesc, in continuare, ambalajul. Dar, de fapt, vad ce scrie pe coperta albastra:

CRUCHEV

Si atit. Ce-o fi asta: CRUCHEV? Titlul? Numele auto... A, dar asa se grafiaza, in spaniola, numele lui Hrusciov!

Nu stiu cine poate fi I.A. care si-a dat adresa de la Hotel Castellana (sintem in februarie '81, ce mai cauta Ia acolo?), dar stiu ca vrea sa-mi face o gluma proasta. De ce mi-a trimis Hrusciov - "memoriile" sale sau o carte despre el: acelasi lucru, nu ma intereseaza, si inca in spaniola, limba pe care n-o cunosc intr-atit incit sa ma patrund de stralucita lui gindire?

Pun ambalajul si sfoara pe masina de spalat rufe si ma apropii din nou de cartea aflata pe masa. Parca...Da, miroase ceva. A, nu din strada, nici de la chiuveta (a inceput sa ploua, pe asemenea timp, canalizarea are "bufeuri") - ci cartea, mai exact coperta; si mai exact: cleiul legaturii, cu mirosul lui inconfundabil. Asa duhnesc toate cartile rusesti legate. A hoit. A picioare nespalate. A sobolan mort. Cunosc mirosul, din adolescenta: asa trazneau toate cartile importate din U.R.S.S., apoi chiar ale noastre, romanesti, mai ales cele editate de "Cartea Rusa"... Din cite stiu, in Spania inca nu s-a implantat o asemenea "Carte" - doar daca, asa cum, in timpul razboiului civil, rusii le dadeau spaniolilor carbune (in semn de solidaritae cu minerii grevisti din Asturia...), azi ii fericesc cu cleiul lor de legatorie?

Inca nu-mi dau seama daca CRUCHEV a fost imprimat si legat in Spania - cu clei sovietic "cel mai cleios din lume" - sau a fost fabricat in totalitate in U.R.S.S. si vindut, la Madrid, in vre-un "Globus"(librarie la Paris, sovietica. nota aut)... De altfel, in acest moment, nu ma mai preocupa asta,ci acestalalta: banderola care incinge cartea.

Nu e o banderola a ei, a cartii. Nu doar pentru ca nu scrie nimic pe ea; nu doar pentru ca hirtia - alba - are o margine usor ondulata: deci a fost taiata cu foarfeca, dintr-o coal;a de hirtie de scris. ci pentru ca incinge cu totul obiectul (si nu se rabate sub marginile copertelor); ci pentru ca buzele banderolei au fost lipite, recent -se vad, prin cvasitransparenta, benghiurile de lipici si sr mai vede un alt benghi care lipeste banderola de coperta...

Hotarit, e o gluma. Proasta, dar gluma - pentru ca;

1. Expeditor: "A.I., Hotel Castellana, Madrid" - nu cunosc identitatea expeditorului, dar "adresa" face legatura cu actiunile noastre, pe linga (in ciuda, contra...) Conferintei de la Madrid;

2. "CRUCHEV" - Nikita Rotofeievici nu a facut niciodata parte dintre autorii mei favoriti; si inca in spaniola! - un "binevoitor" care crede sau se pareface a crede ca am oarecari slabiciuni fata de sovietici;

3. Banderola. La ce slujeste o banderola confectionata si bine lipita de insusi expeditorul?

3 bis. Banderola... I-au fost lipite intre ele capetele, cu grija; a fost incleiata, cu grija, de coperta, dar... Dar de ce e sfisiata, exact la mijlocul grosimii volumului si exact in partea mea dreapta, exact acolo unde se deschide o carte?

3 ter. Banderola nu pare a fi fost sfisiata din greseala: ruptura ar fi avut alta forma. Aici, expeditorul, inainte de a ambala cartea, a introdus in concavitatea formata de retragerea, la mijloc, a paginilor si pe sub banderola, un ceva, cu care a rupt hirtia alba. Ceva, ce? Degetul? Degetul mic al unei miini foarte mici? Mai degraba partea netaioasa a unui cutit. Ba nu: un creion. Ba nu: un stilou cu pasta - iata, pe muchia paginilor, printre dintii banderolei, urme de pasta albastruie...

- Bomba!, zic, tare.

Dar ramin neclintit, linga masa"Bomba trebuie sa fie", imi spun si intind miinile.

Si mi le opresc: "Cum s-o arunc pe fereastra? Jos e curtea, trotuarul..."

Imi retrag miinile: Bomba, trebuie sa fug!"

Dar nu fug, de rusine: "Sa fug, eu?"

"Bomba - dar daca nu e bomba, trebuie sa se auda..."

Ma fring din mijloc, ma aplec asupra mesei, asupra ei, cu gitul rasucit, cu pavilionul urechii stingi atingind coperta: nu se aude nici un tic-tac.

"Nu e bomba: e o farsa"

- 'Tu-va dumnezeii mamelor voastre de glumeti! -injur tare, cu multa saliva.

Ma duc in salon, imi iau o tigara, o aprind cu mina tremurind de indignare, de umilinta: "Mi-au facut-o, magarii! Asta era <<bomba>>: farsa!"

(...)

( continuarea romanului va urma...)

HUMANITAS

Bucuresti

1991